vineri, 25 mai 2007
Emil Cioran despre maresalul Antonescu
"Maresalul Antonescu era, poate, nebun, insa a dat, totusi, dovada de intelepciune si omenie, a salvat viata a cel putin 600.000 de evrei- romani. Nici un cuvant de recunostinta, nici un monument, nici o strada, in Israel, care sa-i pomeneasca numele."
Off-topic
Vorbim tot mai des despre jurnalismul cetatenesc. Oricine are posibilitatea de a-si crea un blog, unde sa insemneze tot ce il preocupa, poate chiar cu talent, insa, in mod clar, acest proprietar de blog nu se numeste jurnalist. Chiar daca exista asemanari intre cele doua forme de a scrie, de a informa, exista si deosebiri categorice.
Asemanari intre jurnalismul traditional si blog:
1. Ambele informeaza
2. Accesul cititorilor este nelimitat. Oricine este interesat de ceea ce scrie jurnalistul sau bloggerul, poate citi materialul
3. Ambele ofera posibilitatea realizarii feedback- ului
4. Atat prin intermediul blogului, cat si prin intermediul mass mediei, ai posibilitatea de a-ti crea un public
5. Unele materiale postate pe blog satisfac regulile jurnalistice
Deosebiri:
1. Pentru a fi blogger, nu ai nevoie de studii de specialitate. Nici macar nu ai nevoie de studii!
2. Jurnalistii se supun unor rigori in construirea unui material, pe cand bloggerii pot scrie la voia intamplarii
3. Jurnalistii sunt presati de timp in scrierea unui material, iar bloggerii scriu numai cand au chef
4. Jurnalistul are carte de munca in domeniul scrisului ( de obicei) , iar bloggerul nu
5. In jurnalism, este importanta proximitatea de timp si de loc, dar intr-o insemnare pe blog ai posibilitatea sa scrii lucruri inactuale sau neinteresante, fara sa-ti fie teama ca nu vei vinde
6. Jurnalistii sunt obligati sa respecte un cod deontologic, iar bloggerii pot sta linistiti si fara sa fi auzit de el
7. Pentru a scrie un material pentru media, trebuie sa ai macar trei surse care sa iti confirme informatia, dar daca scrii in blog poti sa iti dai cu parerea
8. Jurnalistii beneficiaza ce canale media tiparite, audio- vizuale sau online, pe cand bloggerii se bucura doar de comunicarea virtuala
9. Orice jurnalist poate sa isi faca oricand si un blog, dar un blogger nu poate fi angajat la o institutie media
10. Ca blogger, poti semna cu nume fictive sau poti sa iti pastrezi anonimatul, pe cand, ca jurnalist, trebuie sa ti se stie numele, pentru a putea fi tras la raspundere sau pentru a suporta rusinea unui material scris nu tocmai bine...se mai intampla
Asemanari intre jurnalismul traditional si blog:
1. Ambele informeaza
2. Accesul cititorilor este nelimitat. Oricine este interesat de ceea ce scrie jurnalistul sau bloggerul, poate citi materialul
3. Ambele ofera posibilitatea realizarii feedback- ului
4. Atat prin intermediul blogului, cat si prin intermediul mass mediei, ai posibilitatea de a-ti crea un public
5. Unele materiale postate pe blog satisfac regulile jurnalistice
Deosebiri:
1. Pentru a fi blogger, nu ai nevoie de studii de specialitate. Nici macar nu ai nevoie de studii!
2. Jurnalistii se supun unor rigori in construirea unui material, pe cand bloggerii pot scrie la voia intamplarii
3. Jurnalistii sunt presati de timp in scrierea unui material, iar bloggerii scriu numai cand au chef
4. Jurnalistul are carte de munca in domeniul scrisului ( de obicei) , iar bloggerul nu
5. In jurnalism, este importanta proximitatea de timp si de loc, dar intr-o insemnare pe blog ai posibilitatea sa scrii lucruri inactuale sau neinteresante, fara sa-ti fie teama ca nu vei vinde
6. Jurnalistii sunt obligati sa respecte un cod deontologic, iar bloggerii pot sta linistiti si fara sa fi auzit de el
7. Pentru a scrie un material pentru media, trebuie sa ai macar trei surse care sa iti confirme informatia, dar daca scrii in blog poti sa iti dai cu parerea
8. Jurnalistii beneficiaza ce canale media tiparite, audio- vizuale sau online, pe cand bloggerii se bucura doar de comunicarea virtuala
9. Orice jurnalist poate sa isi faca oricand si un blog, dar un blogger nu poate fi angajat la o institutie media
10. Ca blogger, poti semna cu nume fictive sau poti sa iti pastrezi anonimatul, pe cand, ca jurnalist, trebuie sa ti se stie numele, pentru a putea fi tras la raspundere sau pentru a suporta rusinea unui material scris nu tocmai bine...se mai intampla
Pregatirea pogromului romanesc
Pe teritoriul tarii noastre, politica “ ucigatoare de evrei” s-a desfasurat sub influenta directa a Germaniei naziste, avand in vedere acordul dintre maresalul Antonescu si Hitler. Unul dintre cele mai cunoscute pogromuri a fost cel de la Iasi, executat la ordinal explicit al lui Ion Antonescu. Prin evacuarea evreilor din Iasi, maresalul indeplinea o etapa a “ Planului mare”, care viza curatirea terenului in totalitatea teritoriului Moldovei. La data de 29 iunie 1941, ziua neagra a istoriei evreiesti la Iasi, aici se aflau aproximativ 45.000 de evrei, dintre care 12.000 au fost masacrati in timpul pogromului. Ei au fost acuzati de “ toate lipsurile si scumpetea de azi” ( Jean Ancel, Preludiu la asasinat). La sfarsitul razboiului, cand au fost judecate crimele regimului antonescian, toti cei care avusesera functii de decizie pasau vina de la unul la altul, justificand genocidul prin faptul ca au raspuns unor “ incidente provocate de iudeo- comunisti”. ( Mentionez ca toate citatele sunt din cartea deja citata).
Primul semn vestitor de rele pentru evrei s-a aratat in noaptea de 7- 8 iunie: “ Echipe de politisti i-au arestat in case, le-au permis sa ia cu ei haine si bani si i-au transportat la Chestura, in centrul orasului. Suspectii earu in special intelectuali <>, cum a fost avocatul Jean Hefter, avocatul Schreiber si adjunctul presedintelui Comunitatii, Cristian”. Din aceasta prima etapa, toti evreii au supravietuit.
Cel de-al doilea val de arestari s-a petrecut pe 21 iunie 1941, in ajunul izbucnirii atacului impotriva Uniunii Sovietice. De aceasta data, pe langa evrei, au fost arestati si legionary, justificarea fiind: “ Nu putem sa avem siguranta in ei ca vor pazi linistea in spatele frontului in timp de razboi.” Pe 22 iunie, cand izbucnesc operatiunile militare, in Iasi, pretutindeni, sunt lipite afise care “ ii infatiseaza pe evrei ca vinovati de provocarea razboiului si cuprind indemnari la ura si incitare la pogrom”.
Pe 24 iunie, sovieticii au bombardat, pentru prima data, Iasiul, ceea ce a favorizat nasterea zvonului conform caruia evreii semnalizeaza avioanelor sovietice, pentru a inlesni localizarea obiectivelor bombardamentului. Orasul era apasat de o liniste vestitoare de rele. Romanii isi schimbasera atitudinea fata de vecinii lor. Leon Haimovici, unul dintre fruntasii comunitatii evreiesti, povestea despre aceste zile: “ Simteam ca ceva pluteste in aer. Traiam cu frica continua de a fi arestati, nu ieseam din adaposturi, stam, dormeam si mancam acolo”. Presimtirea catastrofei i-a determinat pe unii sa se pregateasca: “ Din prudenta si anumita prevedere facem valise si strangem lucrurile de pret”.
Deznodamnatul se petrece dupa 26 iunie, cand are loc al doilea atac aerian asupra orasului Iasi, soldat cu pagube materiale consistente. Acum se intensifica zvonurile si, implicit, presupusa vina a evreilor de a fi colaborat cu sovieticii: “ Erau arestati oameni [evrei] care-si stergeau fata de transpiratie, sub cuvant ca fac semne la avioanele sovietice, desi acestea nu erau in aer. [ A fost] arestata o familie intreaga, care scosese in curte, la aer, o plapuma [ de culoare rosie]. In acelasi timp, paramilitarii [ evrei] au fost dusi la cimitirul evreiesc si pusi sa sape gropi foarte mari”.
In noaptea de 28- 29 iunie a inceput pogromul. Atunci au fost doborate 40 de avioane sovietice, iar printer aviatorii care s-au parasutat erau un brutar si o studenta din Iasi. Evident, de origine evreiasca. Motivand prin acuzatia de spionaj si colaborare cu inamicul, generalul Antonescu ordona arestarea tuturor evreilor din orasul Iasi si din imprejurimi. Acest episod, care a constituit singura justificare a autoritatilor romane pentru declansarea pogromului, a fost elucidate dupa terminarea razboiului. In fapt, nu existase nici un brutar si nici o studenta de sorginte iudaica c ear fi fost parasutati la Iasi. Era nevoie de acest argument pentru disculpare si, de aceea, el a fost fabricat. S-a demonstrat ca pozele facute unui evreu ucis, imbracat in uniforma armatei sovietice, au fost rodul stradaniei si al dorintei autoritatilor romanesti de a trai sadica fantezie a pogromului.
Comandantul militar al orasului, colonelul Lupu, a primit, in prima faza, ordin sa ii deporteze pe cei 45.000 de evrei in lagarul de le Targu- Jiu, lucru imposibil de realizat, avand in vedere numarul si starea de razboi din tara.
In fapt, in actiunea de ucidere in masa a evreilor, se considera ca primele focuri au fost trase chiar cu doua nopti inainte de data acceptata pentru inceperea pogromului de la Iasi.
Pe 26 iunie, un sergent legionar, Mircea Manoliu, a ucis doi evrei si l-a ranit grav pe al treilea cand, de fapt, trebuia sa-i escorteze acasa, dup ace fusesera eliberati din arest. La procesul ce a avut loc dupa terminarea razboiului, Ion Antonescu declara, referitor la numele lui Manoliu si inceperea pogromului :” N-am aflat decat de un singur legionary, pe care l-am dat in judecata, dar a fost achitat. L-am dat a doua oara in judecata si m-am interesat ce s-a facut cu el. Mi s-a spus ca a fost trimis pe front si ca a murit”. Conducatorul s-a eschivat, asadar, admirabil la proces: a aruncat vina pogromului asupra sergentului legionar pe care, in fapt, nu-l trimisese pe front, ci i-a oferit “ Barbatie si onoare” pentru fapta sa.
Incurajate de insusi Conducatorul, autoritatile cu putere de decizie nu au ezitat sa joace soarta evreilor, mai ales ca in spatiul romanesc exista o traditie antisemita puternica. Asa a inceput pogromul in Romania. Cu aceste argumente i-au condamnat pe evrei la moarte...
Primul semn vestitor de rele pentru evrei s-a aratat in noaptea de 7- 8 iunie: “ Echipe de politisti i-au arestat in case, le-au permis sa ia cu ei haine si bani si i-au transportat la Chestura, in centrul orasului. Suspectii earu in special intelectuali <>, cum a fost avocatul Jean Hefter, avocatul Schreiber si adjunctul presedintelui Comunitatii, Cristian”. Din aceasta prima etapa, toti evreii au supravietuit.
Cel de-al doilea val de arestari s-a petrecut pe 21 iunie 1941, in ajunul izbucnirii atacului impotriva Uniunii Sovietice. De aceasta data, pe langa evrei, au fost arestati si legionary, justificarea fiind: “ Nu putem sa avem siguranta in ei ca vor pazi linistea in spatele frontului in timp de razboi.” Pe 22 iunie, cand izbucnesc operatiunile militare, in Iasi, pretutindeni, sunt lipite afise care “ ii infatiseaza pe evrei ca vinovati de provocarea razboiului si cuprind indemnari la ura si incitare la pogrom”.
Pe 24 iunie, sovieticii au bombardat, pentru prima data, Iasiul, ceea ce a favorizat nasterea zvonului conform caruia evreii semnalizeaza avioanelor sovietice, pentru a inlesni localizarea obiectivelor bombardamentului. Orasul era apasat de o liniste vestitoare de rele. Romanii isi schimbasera atitudinea fata de vecinii lor. Leon Haimovici, unul dintre fruntasii comunitatii evreiesti, povestea despre aceste zile: “ Simteam ca ceva pluteste in aer. Traiam cu frica continua de a fi arestati, nu ieseam din adaposturi, stam, dormeam si mancam acolo”. Presimtirea catastrofei i-a determinat pe unii sa se pregateasca: “ Din prudenta si anumita prevedere facem valise si strangem lucrurile de pret”.
Deznodamnatul se petrece dupa 26 iunie, cand are loc al doilea atac aerian asupra orasului Iasi, soldat cu pagube materiale consistente. Acum se intensifica zvonurile si, implicit, presupusa vina a evreilor de a fi colaborat cu sovieticii: “ Erau arestati oameni [evrei] care-si stergeau fata de transpiratie, sub cuvant ca fac semne la avioanele sovietice, desi acestea nu erau in aer. [ A fost] arestata o familie intreaga, care scosese in curte, la aer, o plapuma [ de culoare rosie]. In acelasi timp, paramilitarii [ evrei] au fost dusi la cimitirul evreiesc si pusi sa sape gropi foarte mari”.
In noaptea de 28- 29 iunie a inceput pogromul. Atunci au fost doborate 40 de avioane sovietice, iar printer aviatorii care s-au parasutat erau un brutar si o studenta din Iasi. Evident, de origine evreiasca. Motivand prin acuzatia de spionaj si colaborare cu inamicul, generalul Antonescu ordona arestarea tuturor evreilor din orasul Iasi si din imprejurimi. Acest episod, care a constituit singura justificare a autoritatilor romane pentru declansarea pogromului, a fost elucidate dupa terminarea razboiului. In fapt, nu existase nici un brutar si nici o studenta de sorginte iudaica c ear fi fost parasutati la Iasi. Era nevoie de acest argument pentru disculpare si, de aceea, el a fost fabricat. S-a demonstrat ca pozele facute unui evreu ucis, imbracat in uniforma armatei sovietice, au fost rodul stradaniei si al dorintei autoritatilor romanesti de a trai sadica fantezie a pogromului.
Comandantul militar al orasului, colonelul Lupu, a primit, in prima faza, ordin sa ii deporteze pe cei 45.000 de evrei in lagarul de le Targu- Jiu, lucru imposibil de realizat, avand in vedere numarul si starea de razboi din tara.
In fapt, in actiunea de ucidere in masa a evreilor, se considera ca primele focuri au fost trase chiar cu doua nopti inainte de data acceptata pentru inceperea pogromului de la Iasi.
Pe 26 iunie, un sergent legionar, Mircea Manoliu, a ucis doi evrei si l-a ranit grav pe al treilea cand, de fapt, trebuia sa-i escorteze acasa, dup ace fusesera eliberati din arest. La procesul ce a avut loc dupa terminarea razboiului, Ion Antonescu declara, referitor la numele lui Manoliu si inceperea pogromului :” N-am aflat decat de un singur legionary, pe care l-am dat in judecata, dar a fost achitat. L-am dat a doua oara in judecata si m-am interesat ce s-a facut cu el. Mi s-a spus ca a fost trimis pe front si ca a murit”. Conducatorul s-a eschivat, asadar, admirabil la proces: a aruncat vina pogromului asupra sergentului legionar pe care, in fapt, nu-l trimisese pe front, ci i-a oferit “ Barbatie si onoare” pentru fapta sa.
Incurajate de insusi Conducatorul, autoritatile cu putere de decizie nu au ezitat sa joace soarta evreilor, mai ales ca in spatiul romanesc exista o traditie antisemita puternica. Asa a inceput pogromul in Romania. Cu aceste argumente i-au condamnat pe evrei la moarte...
joi, 24 mai 2007
Haide, Base!
Am asistat, in ultima luna, la un episod ce va fi consemnat de manualele de istorie. Am avut primul presedinte al tarii suspendat, pe baza incalcarii Constitutiei, fiindca asta a fost vointa mariei- sale Parlamentul, fara confirmarea Curtii Constitutionale. Noi insa, poporul, am strigat din toti rarunchii " Haide, Base!", si Base a revenit in sunet de fanfara, asmutindu-i pe parlamentarii contestatari cu sac- sac si ciuda- ciuda! Are si de ce, de vreme ce 75% dintre noi suntem alaturi de el.
Numai ca, a doua zi dupa referendum, aflam ca exact in ziua in care ne ingramadeam sa punem stampila pe NU, Base a dat iar cu bata in balta, cum ii este obiceiul. Si de acum este fumat episodul in care, enervat de o ziarista care il deranja in timp ce-si facea cumparaturile, presedintele nostru reconfirmat i-a luat telefonul din mana si s-a inregistrat in timp ce o numea "tiganca imputita". Si Base a stabilit, in felul acesta, o noua premiera: este si primul presedinte acuzat de discriminare. Dupa ce si-a intors impotriva-i etnia roma, posibil fan pana la acest episod, Base s-a reinstalat linistit la Cotroceni, pe deplin convins ca tiganca e, de fapt, o doamna...care l-a cam enervat.
Numai ca, a doua zi dupa referendum, aflam ca exact in ziua in care ne ingramadeam sa punem stampila pe NU, Base a dat iar cu bata in balta, cum ii este obiceiul. Si de acum este fumat episodul in care, enervat de o ziarista care il deranja in timp ce-si facea cumparaturile, presedintele nostru reconfirmat i-a luat telefonul din mana si s-a inregistrat in timp ce o numea "tiganca imputita". Si Base a stabilit, in felul acesta, o noua premiera: este si primul presedinte acuzat de discriminare. Dupa ce si-a intors impotriva-i etnia roma, posibil fan pana la acest episod, Base s-a reinstalat linistit la Cotroceni, pe deplin convins ca tiganca e, de fapt, o doamna...care l-a cam enervat.
duminică, 20 mai 2007
sâmbătă, 19 mai 2007
Decembrie '89 in constiinta romanilor
In insemnarea de astazi voi incerca stabilirea semnificatiei evenimentelor petrecute in urma cu 18 ani,pentru poporul roman. A fost sau nu revolutie in Romnania anului 1989? Voi expune puncte de vedere pro si contra, extrase din cartea Ruxandrei Cesereanu-Decembrie 89- Deconstructia unei revolutii, pentru a fi supuse unei analize.Voi avea in vedere, de asemenea, trecerea in revista a opiniilor privitoare la revolutie prezentate in operele Miracolul revolutiei, de Stelian Tanase, si Revolutiile din ’89. Intre trecut si viitor,volum coordonat de Vladimir Tismaneanu.
A fost sau nu revolutie in Romania anului 1989?
Dupa cum am amintit, voi incerca elaborarea unei analize asupra acestei intrebari, care inca mai bantuie mentalul romanilor, avand drept baza teoretica de dezbatere lucrarea Ruxandrei Cesereanu- Decembrie 89. Deconstructia unei revolutii, aparuta la Editura Polirom, in anul 2004. Cartea are 225 de pagini. In prima parte, intinsa pe 43 de pagini, autoarea prezinta doua dintre cele mai importante miscari de protest din perioada comunista: revolta minerilor din Valea Jiului, din 1977, si cea a muncitorilor brasoveni, din anul 1987. Ruxandra Cesereanu asigura credibilitatea descriilor acestor miscari, precum si a pedepeslor aplicate celor care au luat parte la ele (tortura fizica, psihica, amenintari verbale, ”reeducare”, sau deportari, in unele cazuri), aducand cititorului marturiile unor dintre acestia.
Cea de-a doua parte logica si cronologica este descrierea miscarii revolutionare de la 1989. Pe pagina a patruzecisicincea, autoarea titreaza: Timisoara (15-20 decembrie1989) si Bucuresti (21-22decembrie 1989). Dupa cum deja se cunoaste, revolutia romana a debutat la Timisoara, in ziua de 15 decembrie, prin protestul pastorului reformat Laszlo Tόkes si al enoriasilor sai fata de decizia Bisericii Reformate, supusa si ea la regimul comunist, de a-l evacua pe pastor din Timisoara in localitatea Mineu. Motivul acestei masuri erau desele ocazii in care Tόkes a criticat regimul comunist, mai ales din cauza deciziei de a reforma satele romanesti. Faza incipienta a miscarii revolutionare romane este asadar un protest determinat de motive religioase, nebanuindu- se turnura pe care o va lua. Cel putin asa declara Laszlo Tόkes, citat de Ruxandra Cesereanu: ”Mi-am asumat responsabilitatea si pericolul sa lupt pentru drepturile Bisericii, ale minoritatii maghiare.[…] N-am avut in vedere sa joc un rol pe plan national. Asa trebuie inteleasa chestia. Eu nu mi- am putut inchipui, ca preot simplu reformat, sa lupt pentru cauza eliberarii tarii de sub asuprirea dictaturii comuniste”(p.49). Aceasta prima faza este numita de Ioan Savu, unul dintre revolutionarii din balconul operei, ”ucenicie revolutionara” care, in faza urmatoare, s- a preschimbat in revolta. Din 16 decembrie, dupa ce revolutionarii au inceput sa marsaluiasca pe strazile Timisoarei, unii analisti considera ca s- a trecut la faza “comunei insurectionale” sau a unei ”stari de revolutie”, faza ce a durat cateva zile in care participantii au avut curaj sa isi strige nemultumirile si dorintele: ”Vrem paine!”, ”Libertate!”, ”Jos Ceausescu!”, “Jos comunismul!”. La 17 decembrie au loc primele reprimari, in urma carora sunt ucisi protestatari. In toiul manifestarilor de la Timisoara, pe 19 decembrie, Nicolae Ceausescu pleaca intr- o vizita in Iran. O alta data importanta este cea de 20 decembrie, cand se formeaza primul comitet revolutionar- Frontul Democratic Roman. Tot in aceste zile, pentru a se asigura de implicarea Armatei in inabusirea miscarii revolutionare, Ilie Ceausescu a anuntat la diferite garnizoane din vestul tarii infiltrarea a 2000 de ”teroristi” pe teritoriul tarii, in special maghiari. In ziua de 21 decembrie,si bucurestenii s- au solidarizat cu timisorenii, prin mitingul din Piata Palatului. Si aici s- a scandat “Jos comunismul!” sau “Jos Ceausescu!”. Din acest punct, sirul evenimentelor se cunoaste, mai ales deznodamantul. De aceea nu voi mai insista asupra desfasuraii miscarii revolutionare romanesti.Tin sa precizez ca am dezvoltat notele informative privind aceasta a doua parte a cartii Ruxandrei Cesereanu pentru a cunoaste circumstantele care au declansat caderea regimului communist in Romania .
Pana la pagina 181, autoarea analizeaza posibilitatea ca miscarea de rasturnare a regimului ceausist sa fi fost revolutie, urmarea unui complot intern sau extern sau lovitura de stat. ”Aceasta carte isi propune sa treaca in revista, sa conceptualizeze si sa sistematizeze diferitele interpretari care au fost date, in ultimii cincisprezece ani, ”revolutiei” din 1989”, isi afirma Ruxandra Cesereanu intentia in Prefata. In cea din urma parte, Addenda, sunt tratate procesul si executia Elenei si a lui Nicolae Ceausescu, problema ”teroristilor” si cea a armatei. A fost sau nu a fost revolutie in anul 1989 in tara noastra? “Am pus intentionat intre ghilimele termenul revolutie, nu pentru ca nu as crede in realitatea revolutiei romane, ci pentru ca analistii pe care ii inventariez si interpretii politologi (dar nu numai) ai evenimentelor din 1989 au pus- o adesea sub semnul intrebarii, declarand-o a fi o revolutie uzurpatoare, deturnata, avortata, furata, rapita, confiscata, manipulata, reciclata , ratata, tradata, profanata, desacralizata, trucata, machiata, cosmetizata , poluata, umbrita, teleghidata, regizata, impurificata, pulverizata, controversata, omorata…” si lista continua. Multitudinea acestor atribute enumerate de autoare ii starnesc interesul de a confrunta argumente si declaratii puse in slujba uneia dintre teoriile privind revolutia. Cesereanu ii plaseaza pe sustinatorii acestor teorii in categoriile: puristilor, adica a celor care sustin teoria revoluiei pure, impartindu-i si pe acestia in puristi revolutionari si puristi oportunisti. Cea de- a doua categorie ii include pe sustinatorii complotului (intern sau extern), iar din a treia categorie fac parte cei care tind sa sustina ideea unei lovituri de stat, dar nu exclud si ipoteza uni hibrid de revolutie, lovitura de stat si complot extern.
In continuare, ma voi ocupa de toate aceste ipoteze, aducand atentiei cate un exemplu pe care l- a avut in vedere Ruxandra Cereseanu.
Ipoteza revolutiei pure
Partizani ai acestei ipoteze sunt atat unii politicieni din vechea nomenclatura, care au preluat locurile de conducere imediat dupa caderea lui Ceausescu, si ma refer in primul rand la Ion Iliescu si la Petre Roman, cat si unii teoreticieni, istoriografi, care nu manifesta interese vadite de a oferi aceasta interpretare. Ii voi avea in vedere, in prima instanta, pe cei din interiorul Puterii, cum ii numeste autoarea, discutand concret pe exemplul oferit de Ion Iliescu. Pana in prezent, acesta a scris trei carti referitoare la revolutia romana, sustinand inversunat ideea revolutiei pure, pentru a contracara acuzatiile de complot, considera Cesereanu, avand in vedere ideile vehiculate cum ca Iliescu s-ar fi aflat in contact cu Gorbaciov si i-ar fi cerut sa intervina in Romania. Pentru a nega implicatiile sale in derularea evenimentelor din ’89, primul presedinte postceausist alege asadar calea tiparului, explicand ca “ am dorit sa inlesnesc intelegerea logicii acestei revolutii” ( Ruxandra Cesereanu, 2004, p. 73). Este ferm convins ca este vorba despre o revolutie pura, in care nu au fost amestecate nici un fel de interese, chiar daca se puneau la cale comploturi atat in interiorul, cat si in exteriorul tarii, admite Iliescu. Dar miscarile revolutionare au izbucnit spontan si nu a mai fost cazul nici unei interventii. In ziua de 22 decembrie, Iliescu a fost recunoscut ca disident la Televiziune, ceea ce i-a dat elanul de a trece la organizarea unei structuri de condecere pe care sa o prezideze : “ Vazand aceasta uriasa descatusare de energii, mi-am spus ca lucrul cel mai urgent era de a da coerenta miscarii spontane a maselor, de a evita haosul si anarhia, de a alcatui un nucleu in jurul caruia sa se poata regrupa toate fortele capabile de a orienta dezideratele multimiisi a organiza actiunile lor intr-un program politic cu directie unitara.”, spicuieste Cesereanu gandurile pe care Iliescu si le-a dezvaluit in Revolutie si reforma, editata in 1994. Asa a luat nastere Frontul Salvarii Nationale. In aceeasi carte, se ocupa si de executia cuplului Ceausescu, fiind de acord ca a fost ilegala, dar neexistenta ei ar fi dus la un razboi civil, dupa opinia lui Iliescu.
Cesereanu atrage atentia ( sau i-a fost atrasa) asupra definitiilor pe care le da Ion Iliescu termenului de revolutie. Aceasta este un “ salt in gol”, o aventura nascuta din disperare si din speranta. Fostul presedinte emite chiar pareri asupra rolului de purificare pe care il au revolutiile in istoria unui popor : “ Revolutiile au si un efect mantuitor, terapeutic, te obliga, dar te zdruncina si te epuizeaza pentru intervale lungi.” ( Cesereanu, 2004, p. 76).
In decurs de un an de la lansarea primei sale carti, Iliescu se ocupa de scierea alteia, in care se ocupa tot de explicarea revolutiei. Simte din nou nevoia sa se disculpe, declarand ca revolutia “ a fost declansata de o explozie populara si este meritul poporului roman, al maselor orasenesti mai ales, al spiritului de abnegatie al tineretului…”( Cesereanu, 2004, p. 77). Tot in sprijinul apararii sale, fostul presedinte face cunoscut faptul ca a indraznit sa critice societatea coreeana, ceea ce a provocat retrogradarea sa : “ A aplicat cu mine metoda chinezeasca, a trimiterii la reeducare”, aprecieri pe care Ruxandra Cesereanu le considera exagerate. Dupa aceasta retrogradare, Iliescu admite participarea sa la un complot impotriva fostului dictator, care insa nu s-ar fi pus in practica niciodata.
In fine, in cea de-a treia sa carte, intitulata sugestiv Revolutia romana, din 2001, Iliescu adopta o pozitie mai ferma, fiind hotarat sa clarifice toate datele problema ale evenimentelor din 1989. El nu mai admite catalogarea acestora ca facand parte dintr-o revolta. Revolta poate fi numita faza incipienta, protestele de la Timisoara si de la Bucuresti din zilele 15- 21 decembrie. Din data de 22 decembrie, odata cu constituirea Frontului Salvarii Nationale, aceste proteste s-au transformat in parti integrante ale unei revolutii. “ Contestarea faptului ca, in Romania, a avut loc, in decembrie 1989, o revolutie este fie o naivitate, fie o lipsa de cultura politica, fie, cel mai adesea, un act deliberat, care raspunde unei game neasteptat de largi de interese politice si nu numai. De aici si incercarile de a confunda planurile, de a afirma ca nu a fost revolutie, ci <>”, conchide Ion Iliescu in interviul pe care i-l ia Vladimir Tismaneanu, in anul 2004, interviu pe care Ruxandra Cesereanu il invoca pentru a-si argumenta incadrarea fostului presedinte in categoria puristilor. Voi incheia trecerea in revista a argumentelor ( prea putin consistente!) pe care le aduce Iliescu in favoarea revolutiei, punand in lumina limpede doar contributia sa, de demagog care a fost in stare sa hotarasca soarta poporului chiar in conditiile revoltelor de strada, si nu pe a revolutionarilor romani care si-au dat viata pentru a inlatura regimul. Inainte de a aminti argumentele puristilor din afara Puterii, tin sa evidentiez pozitia net anti- Iliescu pe care o manifesta Ruxandra Cesereanu. Voi face acest lucru prin citarea unui fragment de pe paginile 82- 83 : “ …in definitia revolutiei, Iliescu se manifesta prin clisee comuniste ( ceea ce nu este neaparat paradoxal) - <> in 20 decembrie la Timisoara si in 22 decembrie la Bucuresti ( pe care pedaleaza obstinate) este o sechela a gandirii sale definitiv marcate de un pattern communist, care vedea in clasa muncitoare <> partidului respective……de precizat ca in 22 decembrie nu au iesit masiv pe strazile capitalei doar muncitori, ci si studenti si intelectuali ( dar acestia nu se potriveau, probabil, cu teoria <> a lui Ion Iliescu.” Desi fostul presedinte roman se autovictimizeaza in toate scrierile si interviurile sale, Cesereanu lanseaza o nota zeflemitoare cu privire la razvratirile sale impotriva lui Ceausescu sau asupra “reeducarii” la care a fost supus, fapt care a fost determinant in stabilirea dorintei sale de a dezrobi poporul roman de ideologia comunista.
Din tabara puristilor neimplicati in conspiratii de preluare a puterii, ma voi opri asupra opiniilor istoricului Dennis Deletant. Ruxandra Cesereanu il include in tabara sustinatorilor teoriei revolutiei pure bazandu-se pe doua dintre studiile acestuia: Ceausescu si Securitatea, din 1995, si Romania sub regimul comunist, din anul 1997. Deletant admite posibilitatea unui complot intern sau extern, dar, ca si Iliescu, lasa aceasta posibilitate in planul teoretic, negand orice tentativa de punere in practica. Istoricul formuleaza ideea enuntata mai sus, aceea a extinderii unui conflict maghiar, care s-a transformat intr-o revolta romaneasca: “ Sfidarea lui Tόkes a fost catalizatorul exprimarii solidaritatii entice, ce a generat revolta populara impotriva lui Ceausescu. Concursul tuturor acestor imprejurari a declansat o serie de evenimente care au dus la rasturnarea dictatorului” ( Cesereanu, 2004, p. 89). Asadar, in Romania anului 1989 a fost revolutie, pentru ca a fost o miscare de mase spontana, care a condus la schimbarea regimului. Este o varianta veridica, sustinuta cu argumente pertinente. Este interesant, in continuare, sa ascultam vocile care sustin ca miscarea revolutionara romana a fost coordonata de un complot.
Ipoteza complotului
A fost sau nu revolutie in Romania anului 1989?
Dupa cum am amintit, voi incerca elaborarea unei analize asupra acestei intrebari, care inca mai bantuie mentalul romanilor, avand drept baza teoretica de dezbatere lucrarea Ruxandrei Cesereanu- Decembrie 89. Deconstructia unei revolutii, aparuta la Editura Polirom, in anul 2004. Cartea are 225 de pagini. In prima parte, intinsa pe 43 de pagini, autoarea prezinta doua dintre cele mai importante miscari de protest din perioada comunista: revolta minerilor din Valea Jiului, din 1977, si cea a muncitorilor brasoveni, din anul 1987. Ruxandra Cesereanu asigura credibilitatea descriilor acestor miscari, precum si a pedepeslor aplicate celor care au luat parte la ele (tortura fizica, psihica, amenintari verbale, ”reeducare”, sau deportari, in unele cazuri), aducand cititorului marturiile unor dintre acestia.
Cea de-a doua parte logica si cronologica este descrierea miscarii revolutionare de la 1989. Pe pagina a patruzecisicincea, autoarea titreaza: Timisoara (15-20 decembrie1989) si Bucuresti (21-22decembrie 1989). Dupa cum deja se cunoaste, revolutia romana a debutat la Timisoara, in ziua de 15 decembrie, prin protestul pastorului reformat Laszlo Tόkes si al enoriasilor sai fata de decizia Bisericii Reformate, supusa si ea la regimul comunist, de a-l evacua pe pastor din Timisoara in localitatea Mineu. Motivul acestei masuri erau desele ocazii in care Tόkes a criticat regimul comunist, mai ales din cauza deciziei de a reforma satele romanesti. Faza incipienta a miscarii revolutionare romane este asadar un protest determinat de motive religioase, nebanuindu- se turnura pe care o va lua. Cel putin asa declara Laszlo Tόkes, citat de Ruxandra Cesereanu: ”Mi-am asumat responsabilitatea si pericolul sa lupt pentru drepturile Bisericii, ale minoritatii maghiare.[…] N-am avut in vedere sa joc un rol pe plan national. Asa trebuie inteleasa chestia. Eu nu mi- am putut inchipui, ca preot simplu reformat, sa lupt pentru cauza eliberarii tarii de sub asuprirea dictaturii comuniste”(p.49). Aceasta prima faza este numita de Ioan Savu, unul dintre revolutionarii din balconul operei, ”ucenicie revolutionara” care, in faza urmatoare, s- a preschimbat in revolta. Din 16 decembrie, dupa ce revolutionarii au inceput sa marsaluiasca pe strazile Timisoarei, unii analisti considera ca s- a trecut la faza “comunei insurectionale” sau a unei ”stari de revolutie”, faza ce a durat cateva zile in care participantii au avut curaj sa isi strige nemultumirile si dorintele: ”Vrem paine!”, ”Libertate!”, ”Jos Ceausescu!”, “Jos comunismul!”. La 17 decembrie au loc primele reprimari, in urma carora sunt ucisi protestatari. In toiul manifestarilor de la Timisoara, pe 19 decembrie, Nicolae Ceausescu pleaca intr- o vizita in Iran. O alta data importanta este cea de 20 decembrie, cand se formeaza primul comitet revolutionar- Frontul Democratic Roman. Tot in aceste zile, pentru a se asigura de implicarea Armatei in inabusirea miscarii revolutionare, Ilie Ceausescu a anuntat la diferite garnizoane din vestul tarii infiltrarea a 2000 de ”teroristi” pe teritoriul tarii, in special maghiari. In ziua de 21 decembrie,si bucurestenii s- au solidarizat cu timisorenii, prin mitingul din Piata Palatului. Si aici s- a scandat “Jos comunismul!” sau “Jos Ceausescu!”. Din acest punct, sirul evenimentelor se cunoaste, mai ales deznodamantul. De aceea nu voi mai insista asupra desfasuraii miscarii revolutionare romanesti.Tin sa precizez ca am dezvoltat notele informative privind aceasta a doua parte a cartii Ruxandrei Cesereanu pentru a cunoaste circumstantele care au declansat caderea regimului communist in Romania .
Pana la pagina 181, autoarea analizeaza posibilitatea ca miscarea de rasturnare a regimului ceausist sa fi fost revolutie, urmarea unui complot intern sau extern sau lovitura de stat. ”Aceasta carte isi propune sa treaca in revista, sa conceptualizeze si sa sistematizeze diferitele interpretari care au fost date, in ultimii cincisprezece ani, ”revolutiei” din 1989”, isi afirma Ruxandra Cesereanu intentia in Prefata. In cea din urma parte, Addenda, sunt tratate procesul si executia Elenei si a lui Nicolae Ceausescu, problema ”teroristilor” si cea a armatei. A fost sau nu a fost revolutie in anul 1989 in tara noastra? “Am pus intentionat intre ghilimele termenul revolutie, nu pentru ca nu as crede in realitatea revolutiei romane, ci pentru ca analistii pe care ii inventariez si interpretii politologi (dar nu numai) ai evenimentelor din 1989 au pus- o adesea sub semnul intrebarii, declarand-o a fi o revolutie uzurpatoare, deturnata, avortata, furata, rapita, confiscata, manipulata, reciclata , ratata, tradata, profanata, desacralizata, trucata, machiata, cosmetizata , poluata, umbrita, teleghidata, regizata, impurificata, pulverizata, controversata, omorata…” si lista continua. Multitudinea acestor atribute enumerate de autoare ii starnesc interesul de a confrunta argumente si declaratii puse in slujba uneia dintre teoriile privind revolutia. Cesereanu ii plaseaza pe sustinatorii acestor teorii in categoriile: puristilor, adica a celor care sustin teoria revoluiei pure, impartindu-i si pe acestia in puristi revolutionari si puristi oportunisti. Cea de- a doua categorie ii include pe sustinatorii complotului (intern sau extern), iar din a treia categorie fac parte cei care tind sa sustina ideea unei lovituri de stat, dar nu exclud si ipoteza uni hibrid de revolutie, lovitura de stat si complot extern.
In continuare, ma voi ocupa de toate aceste ipoteze, aducand atentiei cate un exemplu pe care l- a avut in vedere Ruxandra Cereseanu.
Ipoteza revolutiei pure
Partizani ai acestei ipoteze sunt atat unii politicieni din vechea nomenclatura, care au preluat locurile de conducere imediat dupa caderea lui Ceausescu, si ma refer in primul rand la Ion Iliescu si la Petre Roman, cat si unii teoreticieni, istoriografi, care nu manifesta interese vadite de a oferi aceasta interpretare. Ii voi avea in vedere, in prima instanta, pe cei din interiorul Puterii, cum ii numeste autoarea, discutand concret pe exemplul oferit de Ion Iliescu. Pana in prezent, acesta a scris trei carti referitoare la revolutia romana, sustinand inversunat ideea revolutiei pure, pentru a contracara acuzatiile de complot, considera Cesereanu, avand in vedere ideile vehiculate cum ca Iliescu s-ar fi aflat in contact cu Gorbaciov si i-ar fi cerut sa intervina in Romania. Pentru a nega implicatiile sale in derularea evenimentelor din ’89, primul presedinte postceausist alege asadar calea tiparului, explicand ca “ am dorit sa inlesnesc intelegerea logicii acestei revolutii” ( Ruxandra Cesereanu, 2004, p. 73). Este ferm convins ca este vorba despre o revolutie pura, in care nu au fost amestecate nici un fel de interese, chiar daca se puneau la cale comploturi atat in interiorul, cat si in exteriorul tarii, admite Iliescu. Dar miscarile revolutionare au izbucnit spontan si nu a mai fost cazul nici unei interventii. In ziua de 22 decembrie, Iliescu a fost recunoscut ca disident la Televiziune, ceea ce i-a dat elanul de a trece la organizarea unei structuri de condecere pe care sa o prezideze : “ Vazand aceasta uriasa descatusare de energii, mi-am spus ca lucrul cel mai urgent era de a da coerenta miscarii spontane a maselor, de a evita haosul si anarhia, de a alcatui un nucleu in jurul caruia sa se poata regrupa toate fortele capabile de a orienta dezideratele multimiisi a organiza actiunile lor intr-un program politic cu directie unitara.”, spicuieste Cesereanu gandurile pe care Iliescu si le-a dezvaluit in Revolutie si reforma, editata in 1994. Asa a luat nastere Frontul Salvarii Nationale. In aceeasi carte, se ocupa si de executia cuplului Ceausescu, fiind de acord ca a fost ilegala, dar neexistenta ei ar fi dus la un razboi civil, dupa opinia lui Iliescu.
Cesereanu atrage atentia ( sau i-a fost atrasa) asupra definitiilor pe care le da Ion Iliescu termenului de revolutie. Aceasta este un “ salt in gol”, o aventura nascuta din disperare si din speranta. Fostul presedinte emite chiar pareri asupra rolului de purificare pe care il au revolutiile in istoria unui popor : “ Revolutiile au si un efect mantuitor, terapeutic, te obliga
In decurs de un an de la lansarea primei sale carti, Iliescu se ocupa de scierea alteia, in care se ocupa tot de explicarea revolutiei. Simte din nou nevoia sa se disculpe, declarand ca revolutia “ a fost declansata de o explozie populara si este meritul poporului roman, al maselor orasenesti mai ales, al spiritului de abnegatie al tineretului…”( Cesereanu, 2004, p. 77). Tot in sprijinul apararii sale, fostul presedinte face cunoscut faptul ca a indraznit sa critice societatea coreeana, ceea ce a provocat retrogradarea sa : “ A aplicat cu mine metoda chinezeasca, a trimiterii la reeducare”, aprecieri pe care Ruxandra Cesereanu le considera exagerate. Dupa aceasta retrogradare, Iliescu admite participarea sa la un complot impotriva fostului dictator, care insa nu s-ar fi pus in practica niciodata.
In fine, in cea de-a treia sa carte, intitulata sugestiv Revolutia romana, din 2001, Iliescu adopta o pozitie mai ferma, fiind hotarat sa clarifice toate datele problema ale evenimentelor din 1989. El nu mai admite catalogarea acestora ca facand parte dintr-o revolta. Revolta poate fi numita faza incipienta, protestele de la Timisoara si de la Bucuresti din zilele 15- 21 decembrie. Din data de 22 decembrie, odata cu constituirea Frontului Salvarii Nationale, aceste proteste s-au transformat in parti integrante ale unei revolutii. “ Contestarea faptului ca, in Romania, a avut loc, in decembrie 1989, o revolutie este fie o naivitate, fie o lipsa de cultura politica, fie, cel mai adesea, un act deliberat, care raspunde unei game neasteptat de largi de interese politice si nu numai. De aici si incercarile de a confunda planurile, de a afirma ca nu a fost revolutie, ci <>”, conchide Ion Iliescu in interviul pe care i-l ia Vladimir Tismaneanu, in anul 2004, interviu pe care Ruxandra Cesereanu il invoca pentru a-si argumenta incadrarea fostului presedinte in categoria puristilor. Voi incheia trecerea in revista a argumentelor ( prea putin consistente!) pe care le aduce Iliescu in favoarea revolutiei, punand in lumina limpede doar contributia sa, de demagog care a fost in stare sa hotarasca soarta poporului chiar in conditiile revoltelor de strada, si nu pe a revolutionarilor romani care si-au dat viata pentru a inlatura regimul. Inainte de a aminti argumentele puristilor din afara Puterii, tin sa evidentiez pozitia net anti- Iliescu pe care o manifesta Ruxandra Cesereanu. Voi face acest lucru prin citarea unui fragment de pe paginile 82- 83 : “ …in definitia revolutiei, Iliescu se manifesta prin clisee comuniste ( ceea ce nu este neaparat paradoxal) - <> in 20 decembrie la Timisoara si in 22 decembrie la Bucuresti ( pe care pedaleaza obstinate) este o sechela a gandirii sale definitiv marcate de un pattern communist, care vedea in clasa muncitoare <> partidului respective……de precizat ca in 22 decembrie nu au iesit masiv pe strazile capitalei doar muncitori, ci si studenti si intelectuali ( dar acestia nu se potriveau, probabil, cu teoria <> a lui Ion Iliescu.” Desi fostul presedinte roman se autovictimizeaza in toate scrierile si interviurile sale, Cesereanu lanseaza o nota zeflemitoare cu privire la razvratirile sale impotriva lui Ceausescu sau asupra “reeducarii” la care a fost supus, fapt care a fost determinant in stabilirea dorintei sale de a dezrobi poporul roman de ideologia comunista.
Din tabara puristilor neimplicati in conspiratii de preluare a puterii, ma voi opri asupra opiniilor istoricului Dennis Deletant. Ruxandra Cesereanu il include in tabara sustinatorilor teoriei revolutiei pure bazandu-se pe doua dintre studiile acestuia: Ceausescu si Securitatea, din 1995, si Romania sub regimul comunist, din anul 1997. Deletant admite posibilitatea unui complot intern sau extern, dar, ca si Iliescu, lasa aceasta posibilitate in planul teoretic, negand orice tentativa de punere in practica. Istoricul formuleaza ideea enuntata mai sus, aceea a extinderii unui conflict maghiar, care s-a transformat intr-o revolta romaneasca: “ Sfidarea lui Tόkes a fost catalizatorul exprimarii solidaritatii entice, ce a generat revolta populara impotriva lui Ceausescu. Concursul tuturor acestor imprejurari a declansat o serie de evenimente care au dus la rasturnarea dictatorului” ( Cesereanu, 2004, p. 89). Asadar, in Romania anului 1989 a fost revolutie, pentru ca a fost o miscare de mase spontana, care a condus la schimbarea regimului. Este o varianta veridica, sustinuta cu argumente pertinente. Este interesant, in continuare, sa ascultam vocile care sustin ca miscarea revolutionara romana a fost coordonata de un complot.
Ipoteza complotului
Principalul beneficiar al unei asemenea teorii era chiar Nicolae Ceausescu, care a incercat sa-si salveze, daca nu dictatura, cel putin viata, acuzant “ agenturile straine” si serviciile de spionaj straine de starnirea miscarilor. In interventiile de pana la 22 decembrie, el a folosit si sintagma de “ actiuni teroriste”. Initiatoarele acestor comploturi erau, in opinia lui Ceausescu, Ungaria si U.R.S.S., avand in vedere originea pastorului Tόkes, al carui protest constituia un pretext pentru a starni miscari de masa si de a permite ungurilor sa invadeze Romania, sau faptul ca era lucru cunoscut ca Mihail Gorbaciov nu il agrea pe Ceausescu. Constituie nationalitatea pastorului sau antipatia lui Gorbaciov, sentiment de altfel extrem de subiectiv, motive suficiente pentru a putea sustine ca evenimentele din ’89 nu au fost meritul poporului roman, ci acte dirijate din afara? A fost vorba, daca admitem aceasta teorie, de un complot organizat doar de U.R.S.S. si Ungaria sau a fost sprijinit si din interior? Ceausescu a fost de acord si cu existenta puciului, a complotului intern, declarand ca “ agenturile straine” sunt sustinute de tradatori autohtoni care, “ pentru un pumn de dolari sau de alta valuta, pentru promisiuni si cateodata pentru o tuica, isi tradeaza tara, isi tradeaza familia, isi tradeaza poporul”, spicuieste Ruxandra Cesereanu din discursul televizat al dictatorului. La fel ca si Iliescu, Ceausescu este cat se poate de subiectiv in incercarea de explicare a revolutiei romane, fiecare jucandu-si onoarea pe varianta care il ajuta sa- si salveze viata, respectiv sa puna mana pe putere. In fine, cea de-a treia posibilitate de interpretare a evenimentelor din ’89, in opinia Ruxandrei Cesereanu, este aceea a unei revolutii hibridate cu o lovitura de stat, de care ma voi ocupa in continuare.
Ipoteza revolutiei hibridate cu o lovitura de stat
Pentru a ilustra aceasta ipoteza, voi aduce in discutie argumente ale generalului Stefan Guse, prezentate de Ruxandra Cesereanu pe paginile 142- 143. In opinia lui Guse, pe 22 decembrie a fost si revolutie, care mai apoi s-a transformat intr-o “ mascarada” si o anarhie generalizata”, ce fusese hotarata de Marile Puteri de la Malta, la realizarea careia a ajutat poporul roman, in special tinerii. Asadar, strainatatea considera necesara caderea regimului ceausist. Pe langa punerea de acord a Marilor Puteri in aceasta privinta, Guse vehiculeaza si ideea alaturarii unui nucleu romanesc la aplicarea planului. In opinia lui Guse, “ schimbul de focuri care a inceput in dupa- amiaza zilei de 22 decembrie1989 a constituit o
Am prezentat pana acum cele trei interpretari intre care penduleaza reprezentarea revolutiei din 1989 in mentalul romanesc. Am ales, pentru fiecare dintre reprezentari, sustinatorul cel mai semnificativ dintre toti teoreticienii, istoricii, politologii, ziaristii si, mai ales, oamenii politici ale caror marturii au fost stranse de Ruxandra Cesereanu si puse fata in fata in lucrarea Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii. In cele ce urmeaza, voi schita parerile pe care le au in privinta revolutiei romane Stelian Tanase si Vladimir Tismaneanu.
Ce cred alti autori in legatura cu revolutia din Romania anului 1989?
In stabilirea interpretarilor date revolutiei din ’89, ma voi folosi de lucrarile Miracolul revolutiei, scrisa de Stelian Tanase, carte aparuta la Editura Humanitas, in anul 1999, si Revolutiile din 1989. Intre trecut si viitor, al carei coordonator este Vladimir Tismaneanu. Aceasta din urma a fost editata de Polirom, in anul 1999.
Stelian Tanase pare sa aprobe varianta unui complot extern, la care au contribuit si autohtoni, “ nenorocitii” despre care vorbea Nicolae Ceausescu. In opinia lui Tanase, miscarile revolutionare au fost comandate si controlate de la Moscova, iar in tara, garda care a preluat imediat puterea a ajutat la punerea in practica a indiciilor sovietice. Tanase catalogheaza continutul comunicatului catre tara, dat de FSN, drept “ socialist democratic”. Era un manifest “ prudent si moderat”, ale carui puncte “se inscriau in limitele unui glasnost si perestroika romanesti” ( Tanase, 1999, p. 357). Era totusi un pas inainte pentru Romania, desi “ impunea mai ales latura anticeausista a revoltei si ignora latura anticomunista” ( Tanase, 1999, p. 358). Socialismul conservator era inlucuit, asadar, cu unul democratic, aspect care devine veridic daca tinem seama si de cotitura din politica adoptata de U.R.S.S. dupa preluarea puterii de catre Mihail Gorbaciov. “ Noua putere de la Bucuresti se inscria in limitele strategiei <>, pusa in circulatie de experti perestroika in anturajul liderilor de la Kremlin” ( Tanase, 1999, p. 358). Iliescu a fost instrumentul de lucru al U.R.S.S., daca ne conformam acestei teorii, nicidecum disidentul care adduce democratia in tara noastra. Din contra, Tanase acorda o arie de intindere surprinzatoare revolutiei romanesti, considerand ca aceasta s-a terminat de abia in anul 1991, procesul injust al cuplului Ceausescu fiind doar un instrument de manipulare a constiintei poporului, care vedea in moartea dictatorului si sfarsitul revolutiei. Cu toate ca stagnase, criza revolutionara exista, ceea ce a condu la lentoarea democratizarii si la costurile ridicate ale acesteia. Asadar, am avut parte de o revolutie in anul 1989, insa aceasta a izbucnit cumva din exterior, prin continua influenta slava, si a fost concretizata in interior, prin implicarea populatiei intr-un eveniment ce avea sa ofere puterea instrumentului de schimbare a regimului.
Din volumul coordonat de Vladimir Tismaneanu, ma voi opri asupra unui text scris de Mircea Mihaies.Acesta sintetizeaza esenta revolutiei si a urmarii sale in fraza: “ Iliescu a creat toate premisele pentru ca Romania sa ramana ultima tara sovietizata din Europa”, in conditiile in care “ dintre toate revolutiile est- europene, numai cea romana a fost violenta si numai in Romania fostul dictator comunist a fost judecat in graba si executat.” ( Tismaneanu, 1999, p. 270). Daca, pentru a exista o revolutie, schimbarea regimului este imperativa, in cazul tarii noastre s-a schimbat doar liderul, pentru ca ne confruntam tot cu socialismul. In mod cert, Mihaies adera tot la ideea complotului, pe care a amintit-o Ruxandra Cesereanu si pe care o sustine Stelian Tanase.
Prin realizarea revolutiei romane din ’89, populatia a dorit crearea unui regim antitotalitar. Realitatea a negat aceste asteptari, deoarece conducerea tarii a fost preluata de lideri din vechea nomenclatura. Ceea ce blocheaza inceperea unui alt val de proteste, imediat dupa ’89, cand populatia ar fi trebuit sa-si dea seama ca a fost mintita, este faptul ca “ …nimeni nu este deranjat de faptul ca presedintii parlamentului sunt doua vechi epave ale comunismului”.( Tismaneanu, 1999, p. 274).
joi, 17 mai 2007
Desfasurarea primului razboi mondial
Voi relua discutia de la participarea tarii noastre la primul razboi mondial.
Ca si in alte situatii din decursul istoriei, liderii politici de la inceputul secolului al XX- lea, pusi in fata iminentei razboiului, au adoptat neutralitatea. Carol I si-ar fi dorit sa participe la conflagratia moniala inca din anul 1914 cand, la intrunirea Consiliului de Coroana, de pe 3 august, isi manifesta simpatia pentru Puterile Centrale, intre care se afla si Germania, aducand in discutie si tratatul pe care il semnase in 1883. Insa nu obtine sprijinul politicienilor, care opteaza pentru o " expectativa armata." Chiar daca la 27 septembrie 1914 Carol I moare, aceasta situatie nu se va schimba.
Abia in luna august a anului 1916, Romania se hotaraste, in sfarsit, in ce tabara va lupta: Antanta, pentru a elibera Transilvania si nordul Bucovinei de sub stapanirea autro- ungara. Lupta romanilor se cerea sustinuta insa si de aliatii nostri rusi, care au refuzat sa ne acorde ajutor. In aceste conditii, teritoriul tarii, in afara de Moldova, este ocupat, iar administratia Romaniei se retrage la Iasi. In cele din urma, rusii au fost obligati sa trimita intariri masive pe frontul romanesc, pentru a se evita o invazie germana in sudul Rusiei. Dupa mai multe lupte de mica amploare, armata germana a fost oprita din avansare, la mijlocul lunii ianuarie a anului 1917.
Pe parcursul anului 1917, armata romana, sustinuta de cea rusa, participa la obtinerea victoriilor de la Marasti, Marasesti si Oituz. Imperiul Tarist incepe insa sa fie zdruncinat de lupte politice interne si de un razboi civil, ce aveau sa conduca la instaurarea regimului bolsevic. Revolutia din octombrie, cum este cunoscuta, si preluarea conducerii Imperiului Rus de catre bolsevici, pe 7 noiembrie 1917, ne-au scos principalul aliat din razboi. Rusii au incheiat pace separata cu Puterile Centrale, pe 3 martie 1918, la Brest- Litovsk. Romania, ramasa singura, nu a avut alta alternativa decat sa iasa si ea din razboi si sa incheie pacea, la Bucuresti.
Insa, dupa ofensiva de la Salonic, prin care Bulgaria a fost scoasa din razboi, tara noastra a reintrat in razboi, pe 10 noiembrie 1918, cu o zi inainte de semnarea armistitiului de incheiere a primului razboi mondial, in padurea Compiegne. Asadar, sfarsitul razboiului ne-a gasit in tabara invingatorilor, ceea ce a facut posibila Marea Unire.
Ca si in alte situatii din decursul istoriei, liderii politici de la inceputul secolului al XX- lea, pusi in fata iminentei razboiului, au adoptat neutralitatea. Carol I si-ar fi dorit sa participe la conflagratia moniala inca din anul 1914 cand, la intrunirea Consiliului de Coroana, de pe 3 august, isi manifesta simpatia pentru Puterile Centrale, intre care se afla si Germania, aducand in discutie si tratatul pe care il semnase in 1883. Insa nu obtine sprijinul politicienilor, care opteaza pentru o " expectativa armata." Chiar daca la 27 septembrie 1914 Carol I moare, aceasta situatie nu se va schimba.
Abia in luna august a anului 1916, Romania se hotaraste, in sfarsit, in ce tabara va lupta: Antanta, pentru a elibera Transilvania si nordul Bucovinei de sub stapanirea autro- ungara. Lupta romanilor se cerea sustinuta insa si de aliatii nostri rusi, care au refuzat sa ne acorde ajutor. In aceste conditii, teritoriul tarii, in afara de Moldova, este ocupat, iar administratia Romaniei se retrage la Iasi. In cele din urma, rusii au fost obligati sa trimita intariri masive pe frontul romanesc, pentru a se evita o invazie germana in sudul Rusiei. Dupa mai multe lupte de mica amploare, armata germana a fost oprita din avansare, la mijlocul lunii ianuarie a anului 1917.
Pe parcursul anului 1917, armata romana, sustinuta de cea rusa, participa la obtinerea victoriilor de la Marasti, Marasesti si Oituz. Imperiul Tarist incepe insa sa fie zdruncinat de lupte politice interne si de un razboi civil, ce aveau sa conduca la instaurarea regimului bolsevic. Revolutia din octombrie, cum este cunoscuta, si preluarea conducerii Imperiului Rus de catre bolsevici, pe 7 noiembrie 1917, ne-au scos principalul aliat din razboi. Rusii au incheiat pace separata cu Puterile Centrale, pe 3 martie 1918, la Brest- Litovsk. Romania, ramasa singura, nu a avut alta alternativa decat sa iasa si ea din razboi si sa incheie pacea, la Bucuresti.
Insa, dupa ofensiva de la Salonic, prin care Bulgaria a fost scoasa din razboi, tara noastra a reintrat in razboi, pe 10 noiembrie 1918, cu o zi inainte de semnarea armistitiului de incheiere a primului razboi mondial, in padurea Compiegne. Asadar, sfarsitul razboiului ne-a gasit in tabara invingatorilor, ceea ce a facut posibila Marea Unire.
sâmbătă, 5 mai 2007
Preliminariile participarii Romaniei la primul razboi mondial
Ideea unitatii natioanle a insotit istoria romanilor, constituind baza fundamentala a crearii Romaniei moderne. Limba romana vorbita in Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, permanentele legaturi economice dintre cele trei tari romanesti au starnit spiritul national. Promovata de carturari, realizata pentru scurt timp de Mihai Viteazul ( 1600), ideea unirii va deveni mai puternica in epoca moderna ( 1859). In aceeasi perioada avea loc unificarea Italiei si a Germaniei. Ulterior, vor fi incadrate in corpul tarii Dobrogea ( 1878) si Cadrilaterul ( 1913). Lupta romanilor din teritoriile aflate sub stapanire straina, la inceputul secolului al XX- lea, se va inscrie in aceea a popoarelor europene dornice de a realiza state unitare.
Izbucnirea, pe 28 iulie 1914, a primului razboi mondial, a pus Romania in fata unei intrebari fundamentale: cu care dintre cele doua fronturi politico- militare sa se alieze? O hotarare era greu de luat, avand in vedere faptul ca din Antanta facea parte Imperiul Tarist ( pana in 1917), care stapanea Basarabia, iar intre Puterile Centrale se afla Austro- Ungaria, care anexase Bucovina si Transilvania.
La 3 august 1914 a fost intrunit Consiliul de Coroana la Sinaia, care a hotarat adoptarea unei politici de neutralitate militara. Cu aceasta hotarare a trebuit sa se resemneze si Carol I, apoi Ferdinand ( din septembrie 1914), care, potrivit originii lor germanice, si-ar fi dorit afilierea la Puterile Centrale, alaturi de care lupta Germania. Guvernul liberal condus de Ion I. C. Bratianu promova, de asemenea, politica de expectativa si de pregatire armata, urmand ca hotararea de intrare in razboi sa fie luata in functie de derularea evenimentelor.
In toamna anului 1914, Romania incheie o conventie cu Imperiul Tarist, conform careia, in schimbul unei " neutralitati prietenoase", Imperiul avea sa recunoasca dreptul Romaniei de a anexa teritoriile aflate sub stapanirea Austro- Ungariei. Tot atunci, tara noastra a incheiat o intelegere formala si cu Italia, cu care trebuia sa colaboreze si sa se anunte reciproc in legatura cu intrarea uneia dintre ele in razboi. Romania a mai mentinut legaturi si cu alte state din Antanta (
Franta, Anglia). 
In anii 1914- 1915, cele doua blocuri politico- militare au incercat sa atraga Romania de partea lor, avand in vedere pozitia geografica a acesteia, cat si rezervele de petrol si de cereale. In acest scop, Berlinul si Viena au incercat sa-l oblige pe primul- ministru ungar sa acorde concesii romanilor sau chiar sa permita armatei romane sa ocupe o parte a Transilvaniei, pentru a opri atacul rus. Totodata, Puterile Centrale doreau alungarea lui Bratianu din fruntea guvernului si numirea unui alt guvern, de aceasta data conservator, care sa manifeste atractie spre germani. Antanta a incercat si ea sa atraga Romania, fie pe cale diplomatica, fie prin amenintari. Discutiile purtate cu acest bloc politico- militar au avut loc la Bucuresti, Paris, Londra, Petersburg.
In vederea intrarii tarii noastre in razboi, romanii se manifestau diferit. Opinia politica dorea alianta cu Antanta, printre sustinatorii reprezentativi numarandu-se Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu sau Octavian Goga. Conservatorii ( P. P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) credeau ca ar fi mai avantajoasa aderarea la Puterile Centrale, cu care se incheiase un tratat inca din anul 1883, aderare ce ar fi inlaturat pericolul slav.
In vara anului 1914 a inceput pregatirea si inzestrarea armatei, prin imprumuturi din partea Angliei si armament de la Germania si Austro- Ungaria. La 14 august 1916, Consiliul de Coroana hotaraste intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, incheind o conventie militara si o alianta politica. Conform acestora, toate statele membre ale Antantei erau egale in drepturi, Roamnia trebuia sa declare rezboi Austro- Ungariei si sa sisteze orice legatura comerciala cu dusmanii aliatilor. In schimb, tarile cu care se alia tara noastra recunosteau dreptul teritoriilor aflate sub dominatie austro- ungara de a se uni cu Romania, Rusia obligandu-se sa apere Dobrogea de un posibil atac bulgar. Conform conventiei militare, statele Antantei trimiteau zilnic 300 de tone de munitii, trupele aliate tarii noastre trebuiau sa lupte la Salonic, pentru a nu oferi posibilitatea Austro- Ungariei si Germaniei sa atace Romania. Trupele rusesti trebuiau sa lupte pe frontul din Galitia, pentru a apara Dobrogea. Au fost sau nu respectate aceste prevederi, ramane sa detaliez in urmatoarea insemnare.
Izbucnirea, pe 28 iulie 1914, a primului razboi mondial, a pus Romania in fata unei intrebari fundamentale: cu care dintre cele doua fronturi politico- militare sa se alieze? O hotarare era greu de luat, avand in vedere faptul ca din Antanta facea parte Imperiul Tarist ( pana in 1917), care stapanea Basarabia, iar intre Puterile Centrale se afla Austro- Ungaria, care anexase Bucovina si Transilvania.
La 3 august 1914 a fost intrunit Consiliul de Coroana la Sinaia, care a hotarat adoptarea unei politici de neutralitate militara. Cu aceasta hotarare a trebuit sa se resemneze si Carol I, apoi Ferdinand ( din septembrie 1914), care, potrivit originii lor germanice, si-ar fi dorit afilierea la Puterile Centrale, alaturi de care lupta Germania. Guvernul liberal condus de Ion I. C. Bratianu promova, de asemenea, politica de expectativa si de pregatire armata, urmand ca hotararea de intrare in razboi sa fie luata in functie de derularea evenimentelor.
In toamna anului 1914, Romania incheie o conventie cu Imperiul Tarist, conform careia, in schimbul unei " neutralitati prietenoase", Imperiul avea sa recunoasca dreptul Romaniei de a anexa teritoriile aflate sub stapanirea Austro- Ungariei. Tot atunci, tara noastra a incheiat o intelegere formala si cu Italia, cu care trebuia sa colaboreze si sa se anunte reciproc in legatura cu intrarea uneia dintre ele in razboi. Romania a mai mentinut legaturi si cu alte state din Antanta (
Franta, Anglia). 
In anii 1914- 1915, cele doua blocuri politico- militare au incercat sa atraga Romania de partea lor, avand in vedere pozitia geografica a acesteia, cat si rezervele de petrol si de cereale. In acest scop, Berlinul si Viena au incercat sa-l oblige pe primul- ministru ungar sa acorde concesii romanilor sau chiar sa permita armatei romane sa ocupe o parte a Transilvaniei, pentru a opri atacul rus. Totodata, Puterile Centrale doreau alungarea lui Bratianu din fruntea guvernului si numirea unui alt guvern, de aceasta data conservator, care sa manifeste atractie spre germani. Antanta a incercat si ea sa atraga Romania, fie pe cale diplomatica, fie prin amenintari. Discutiile purtate cu acest bloc politico- militar au avut loc la Bucuresti, Paris, Londra, Petersburg.
In vederea intrarii tarii noastre in razboi, romanii se manifestau diferit. Opinia politica dorea alianta cu Antanta, printre sustinatorii reprezentativi numarandu-se Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu sau Octavian Goga. Conservatorii ( P. P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) credeau ca ar fi mai avantajoasa aderarea la Puterile Centrale, cu care se incheiase un tratat inca din anul 1883, aderare ce ar fi inlaturat pericolul slav.
In vara anului 1914 a inceput pregatirea si inzestrarea armatei, prin imprumuturi din partea Angliei si armament de la Germania si Austro- Ungaria. La 14 august 1916, Consiliul de Coroana hotaraste intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, incheind o conventie militara si o alianta politica. Conform acestora, toate statele membre ale Antantei erau egale in drepturi, Roamnia trebuia sa declare rezboi Austro- Ungariei si sa sisteze orice legatura comerciala cu dusmanii aliatilor. In schimb, tarile cu care se alia tara noastra recunosteau dreptul teritoriilor aflate sub dominatie austro- ungara de a se uni cu Romania, Rusia obligandu-se sa apere Dobrogea de un posibil atac bulgar. Conform conventiei militare, statele Antantei trimiteau zilnic 300 de tone de munitii, trupele aliate tarii noastre trebuiau sa lupte la Salonic, pentru a nu oferi posibilitatea Austro- Ungariei si Germaniei sa atace Romania. Trupele rusesti trebuiau sa lupte pe frontul din Galitia, pentru a apara Dobrogea. Au fost sau nu respectate aceste prevederi, ramane sa detaliez in urmatoarea insemnare.
Istoria Pastelui
Astazi mi-am propus sa depasesc "liniile" pe care le-am trasat in prezentarea blogului meu, pentru ca vreau sa aduc in discutie un fapt mereu actual, si totusi printre cele mai vechi din istoria omenirii. Voi scrie, in insemnarile mele, despre originea Pastelui.
"Paste" provine din cuvantul ebraic " Pesah", care inseamna trecere. La evrei, Pastele evoca fuga poporului evreu din Egipt, fuga ce se petrecuse cu 1.400 de ani inainte de Hristos si care echivala cu iesirea din sclavie. Inainte de patimile lui Hristos, Pesah-ul coincidea cu noaptea de 14- 15 a lunii Nissan, cand era luna plina. In anul 33, Pastele evreilor a coincis cu Moartea si Invierea lui Hristos. Aceasta este explicatia preluarii termanului de Paste, de catre religia crestina, de la cea ebraica. La crestini, sarbatoarea de Paste cuprinde cele trei zile in care au avut loc Rastignirea, Moartea si Invierea lui Hristos, fapte celebrate in biserica din Joia Sfanta pana in Duminica Invierii. Stabilirea importantei acestor fapte a iscat mai multe discutii cu privire la data sarbatoririi Pastelui. In acest fel, in cadrul Bisericii s-au creat doua curente: cel oriental si cel roman ( primul pune accent pe patimile lui Hristos, in timp ce curentul roman accentueaza Invierea).
La inceput, nu toti crestinii serbau Pastele la aceeasi data: in Orient se folosea ciclul lunar de 19 ani, iar la Roma cel de 16 ani, lucru care conducea la diferente de trei zile intre datele echinoctiului, reperul stabilirii datei.
In anul 325, imparatul Constantin cel Mare a reunit primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, la care s-a hotarat serbarea Pastelui in aceeasi zi in care se sarbatorea si in Egipt. Fiindca in biblioteca din Alexandria se pastra cel mai bogat tezaur de cunostinte astronomice, ierarhii si teologii adunati la Niceea au hotarat trecerea responsabilitatii la patriarhii din Alexandria, care urmau sa calculeze si sa anunte din timp data sarbatoririi Pastelui. Calcularea datei urma sa se faca pe baza urmatoarelor considerente: Pastele trebuia sa se serbeze intotdeauna duminica, si anume in duminica de dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. In cazul in care ziua de 14 Nissan cade duminica, Pastele va fi amant cu o saptamana, pentru a nu se serba odata cu Pastele iudeilor, dar nici inaintea acestuia.
Nu s-ar putea stabili o data fixa pentru sarbatorirea Pastelui? Raspunsul este nu, pentru ca data depinde de doua fenomene astronomice: echinoctiul de primavara ( 21 martie) si miscarea de rotatie a lunii in jurul Pamantului. Acest din urma fenomen determina variatia datei Pastelui in fiecare an, data care variaza intr-un interval de 35 de zile.
Calendarul iulian, introdus de imparatul roman Iulius Caesar ( 45 i. Hr.) era un calendar solar. Duminica Pastelui a fost calculata dupa acest calendar din anul 326 pana in anul 1585. Prin calcule, s-a constatat ca toate datele calculate pentru serbarea Pastelui se repeta la 532 de ani. Determinarea acestui numar a condus la alcatuirea unui " calendar perpetuu". Ciclul de 532 de ani s-a numit " pascal". Primul a inceput in anul 345 si s-a terminat in anul 877; al doilea ciclu a durat pana in anul 1409; al treilea s-a incheiat in 1940. In 1941 a inceput cel de-al patrulea ciclu, care se va incheia in 2472.
In 1582, data de 4 octombrie a calendarului iulian a fost urmata de data de 15 octombrie a calendarului gregorian, fiind eliminate zece zile. In 1583, Papa Grigore al XIII- lea a introdus un nou tabel al datelor lunii pline pascale. Biserica Ortodoxa a continuat insa sa calculeze Pastele dupa vechiul calendar iulian, ramas astazi cu 13 zile in urma celui gregorian. Astfel, la catolici, Pastele poate cadea intre 22 martie si 25 aprilie, iar la ortodocsi intre 4 aprilie si 8 mai.
Statul roman a adoptat calendarul gregorian in anul 1919, iar Biserica Ortodoxa Romana a adoptat aceasta reforma in 1924.
"Paste" provine din cuvantul ebraic " Pesah", care inseamna trecere. La evrei, Pastele evoca fuga poporului evreu din Egipt, fuga ce se petrecuse cu 1.400 de ani inainte de Hristos si care echivala cu iesirea din sclavie. Inainte de patimile lui Hristos, Pesah-ul coincidea cu noaptea de 14- 15 a lunii Nissan, cand era luna plina. In anul 33, Pastele evreilor a coincis cu Moartea si Invierea lui Hristos. Aceasta este explicatia preluarii termanului de Paste, de catre religia crestina, de la cea ebraica. La crestini, sarbatoarea de Paste cuprinde cele trei zile in care au avut loc Rastignirea, Moartea si Invierea lui Hristos, fapte celebrate in biserica din Joia Sfanta pana in Duminica Invierii. Stabilirea importantei acestor fapte a iscat mai multe discutii cu privire la data sarbatoririi Pastelui. In acest fel, in cadrul Bisericii s-au creat doua curente: cel oriental si cel roman ( primul pune accent pe patimile lui Hristos, in timp ce curentul roman accentueaza Invierea).
La inceput, nu toti crestinii serbau Pastele la aceeasi data: in Orient se folosea ciclul lunar de 19 ani, iar la Roma cel de 16 ani, lucru care conducea la diferente de trei zile intre datele echinoctiului, reperul stabilirii datei.
In anul 325, imparatul Constantin cel Mare a reunit primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, la care s-a hotarat serbarea Pastelui in aceeasi zi in care se sarbatorea si in Egipt. Fiindca in biblioteca din Alexandria se pastra cel mai bogat tezaur de cunostinte astronomice, ierarhii si teologii adunati la Niceea au hotarat trecerea responsabilitatii la patriarhii din Alexandria, care urmau sa calculeze si sa anunte din timp data sarbatoririi Pastelui. Calcularea datei urma sa se faca pe baza urmatoarelor considerente: Pastele trebuia sa se serbeze intotdeauna duminica, si anume in duminica de dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. In cazul in care ziua de 14 Nissan cade duminica, Pastele va fi amant cu o saptamana, pentru a nu se serba odata cu Pastele iudeilor, dar nici inaintea acestuia.
Nu s-ar putea stabili o data fixa pentru sarbatorirea Pastelui? Raspunsul este nu, pentru ca data depinde de doua fenomene astronomice: echinoctiul de primavara ( 21 martie) si miscarea de rotatie a lunii in jurul Pamantului. Acest din urma fenomen determina variatia datei Pastelui in fiecare an, data care variaza intr-un interval de 35 de zile.
Calendarul iulian, introdus de imparatul roman Iulius Caesar ( 45 i. Hr.) era un calendar solar. Duminica Pastelui a fost calculata dupa acest calendar din anul 326 pana in anul 1585. Prin calcule, s-a constatat ca toate datele calculate pentru serbarea Pastelui se repeta la 532 de ani. Determinarea acestui numar a condus la alcatuirea unui " calendar perpetuu". Ciclul de 532 de ani s-a numit " pascal". Primul a inceput in anul 345 si s-a terminat in anul 877; al doilea ciclu a durat pana in anul 1409; al treilea s-a incheiat in 1940. In 1941 a inceput cel de-al patrulea ciclu, care se va incheia in 2472.
In 1582, data de 4 octombrie a calendarului iulian a fost urmata de data de 15 octombrie a calendarului gregorian, fiind eliminate zece zile. In 1583, Papa Grigore al XIII- lea a introdus un nou tabel al datelor lunii pline pascale. Biserica Ortodoxa a continuat insa sa calculeze Pastele dupa vechiul calendar iulian, ramas astazi cu 13 zile in urma celui gregorian. Astfel, la catolici, Pastele poate cadea intre 22 martie si 25 aprilie, iar la ortodocsi intre 4 aprilie si 8 mai.
Statul roman a adoptat calendarul gregorian in anul 1919, iar Biserica Ortodoxa Romana a adoptat aceasta reforma in 1924.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
